Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare, cea mai iubită.
Verdele spuse: “În mod evident vedeți și voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieţii şi a speranței. Am fost ales pentru iarbă, frunze şi copaci. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că sunt peste tot”.
Albastrul l-a întrerupt şi exclamă: “Vă gândiţi numai la pământ dar gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii, este absorbită de nori din marea adâncă. Cerul înseamnă spaţiu, pace şi linişte şi fără mine nu ar exista nimic!”
Galbenul râse: “Sunteţi toţi atât de serioşi. Eu aduc râsete, veselie şi căldură întregii lumi. Soarele, luna şi stelele sunt galbene. De fiecare dată când te uiţi la o floarea-soarelui, lumea întreagă îţi zâmbeşte. Fără mine nu ar exista bucurie.”
Portocaliul începu să se laude: ” Eu sunt culoarea sănătăţii şi a puterii. Chiar dacă sunt rar, sunt preţios deoarece reprezint nevoile vieţii omului. Sunt în cele mai multe vitamine. Gândiţi-vă la morcov, dovleac, portocală, mango sau papaya. Nu mă vedeţi tot timpul, ci doar pe cer la răsărit şi la apus. Frumuseţea mea este atât de evidentă încât nimeni nu se mai gândeşte la voi.
Ei bine, roşul începu să strige: “Eu sunt conducătorul vostru. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pericolului şi a curajului. Sunt dispus să lupt pentru o cauză. Aduc focul în sânge. Fără mine, pământul ar fi gol cum este luna. Sunt culoarea pasiunii şi a iubirii, a trandafirului şi a macului.”
Violetul se ridică în picioare şi era foarte înalt. El vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperială şi a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii. Oamenii mă ascultă şi mi se supun!”
La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, dar cu aceeaşi hotărâre, Indigoul spuse: “Gândiţi-vă că eu sunt culoarea liniştii. Cu greu mă observaţi, însă fără mine nu aţi fi nimic. Eu reprezint gândul şi cugetarea, amurgul şi adâncimea apei. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru şi contrast, pentru rugăciune şi pentru linişte interioară.”
Argumentările au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecţiunea întruchipată. În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune şi să plouă cu găleata. Culorile tremurară de frică şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi proteja una pe alta.
În timpul larmei, ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu înţelegeţi că fiecare în parte aţi fost făcute cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şi urmaţi-mă!”
Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini.
“De acum încolo”, zise ploaia, “când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat, ca un semn al înţelegerii voastre. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.”
Astfel, de fiecare dată când ploaia curaţă pământul şi apare un curcubeu pe întinsul cerului, lăsaţi culorile acestuia să vă reamintească să vă apreciaţi pe voi înşivă şi pe cei din jur.
Jeanette Larson
0 Comments