Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării. Era încă în putere de aceea patronul său îl mai dorea la lucru în echipa sa. Cu toate acestea, bătrânul era hotărât să se retragă, pentru a duce o viață mai liniștită alături de familie. Renunța la un salariu bunicel, dar prefera liniștea.
Cu părere de rău pentru pierderea unui meșter așa de priceput, patronul îi ceru să mai construiască doar o singură casă. Bătrânul acceptă, însă nu mai punea suflet în ceea ce făcea. Chema ajutoare nepricepute și folosea scânduri nepotrivite. Și lui îi era rușine de cum arăta ultima lucrare. Când în cele din urmă o isprăvi, patronul veni să o vadă. Îi dărui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:
– Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine! Tâmplarul rămase uimit. Ce mare rușine! Dacă ar fi știut că își zidește propria casă, atunci ar fi făcut-o cu totul altfel.
Așa e și cu noi. Ne construim viețile, punând în ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizăm că trebuie să trăim în casa pe care tocmai ne-am construit-o. Dacă am putea-o reface, am face-o mult diferită. Însă nu ne putem întoarce înapoi.
Mie mi separe interesant despre acest tamplar pentru ca ne poate duce intr-o poveste de al