Odată, într-o pădure depărtată se afla un brăduţ care nu prea arăta la fel ca ceilalţi copaci, pentru că nu era verde şi dădea impresia că este cu totul lipsit de viaţă. Părea ca şi cum ar fi lovit de trăsnet şi de atunci nu ar mai fi crescut deloc, sau arăta ca şi când cineva i-ar fi retezat ramurile. Ceilalţi copaci de prin partea locului credeau chiar că murise, deşi stătea încă în picioare, pentru că, după cum se ştie majoritatea copacilor sunt capabili să rămână drepţi multă vreme după ce îi părăseşte viaţa. Numai că ei se înşelau. Foarte adânc înăuntrul său, brăduţul era încă în viaţă. Însă pentru că fusese lovit de un trăsnet care îl arsese, el nu mai ştia cum să crească şi să se dezvolte, cum să devină din nou frumos, cu cetina verde, aşa cum erau ceilalţi brazi. Câteodată după ce este ars, un copac se simte ca după un adevărat şoc şi nu-şi mai doreşte să crească, să trăiască sau să fie la fel ca alţi copaci. Aşa că uneori, după şocul unui trăznet, după căte o furtună, copacii încep să creadă că n-o să mai poată creşte niciodată şi că nu le rămâne altceva mai bun de făcut decât să aştepte moartea aşa urâţi şi arşi.
Într-o zi s-a nimerit să treacă pe acolo un pădurar care iubea mult pădurea. Crezând şi el că brăduleţul era mort, s-a apucat să-l lovească la rădăcină cu securea ca să-l taie.
“Vai! Au!! A ţipat bradul.
Foarte mirat pădurarul a aruncat o privire de jur împrejur şi a întrebat: ”Hei! Cine-i acolo? Cine strigă?”
“Sunt eu! A scâncit brăduţul. “Ce faci tu mă doare. Nu mă mai lovi!”
“Nu-mi vine să cred” s-a mirat pădurarul.” Mi s-a părut că nu mai ai viaţă în tine. Arăţi mai uscat decât orice uscătură. Eşti ars şi vai de tine. Crengile ţi-s rupte şi nu mai ai cetină deloc. Însă eşti norocos, pentru că eu sunt un pădurar bun care iubesc pădurea şi nu mă lasă inima să tai un brăduţ care mai are viaţă în el. Dar te credeam pur şi simplu mort”.
“Nu sunt mort” a scâncit iarăşi brăduţul.”Nici măcar nu sunt bolnav”.
Pădurarul i-a aruncat o privire plină de îndoială.” Păi dacă nu eşti nici mort, nici bolnav, pentru ce arăţi aşa de jalnic?”
Plin de tristeţe, bradul i-a răspuns: ”Nu mai ştiu cum să cresc. Nu mai ştiu cum să fac cetină verde. Nu mai ştiu cum să par din nou viu, pentru că m-a lovit un trăznet atât de puternic şi au fost prea multe furtuni în viaţa mea……..Pur şi simplu am uitat cum trebuie să fac să cresc din nou.”
Pădurarul care iubea pădurea şi avea multă experienţă cu copacii, s-a hotărât imediat să-l ajute pe brăduţ. I-a explicat că mai întâi va trebui să-i înlăture toate părţile arse. Apoi cu multă pricepere, pădurarul s-a apucat să scoată cioturile de crengi uscate, până când toate părţile care erau moarte au fost curăţite şi trunchiul a rămas pregătit pentru a da viaţă unor crengi noi. Bradul era surprins de faptul că nu simţea de loc nici o durere, dimpotrivă uşurare şi chiar relaxare. Apoi pădurarul a adus îngrăşământ special şi l-a presărat în jurul bradului, asigurându-se că are suficientă apă şi locul este luminat de soare. Ca prin minune după aceste îngrijiri, în foarte scurt timp, bradul a descoperit că de fapt el ŞTIA cum să crească, ŞTIA cum să-şi dezvolte ramurile şi cetina verde, bogată. Cu alte cuvinte nu uitase deloc cum să se vindece şi să devină la fel de frumos şi de puternic ca ceilalţi copaci din jurul lui. Şi chiar aşa a şi făcut: a dat la iveală mulţi muguraşi fragezi din care au crescut o puzderie de rămurele şi cetină nouă. În scurt timp nici n-ai mai fi zis că a fost vreodată lovit de trăznet sau ars. Astfel el a crescut mai puternic şi mai frumos decăt ceilalţi copaci din jurul său.
Acum învăţase un lucru pe care trebuia să nu-l uite: oricât de puternice ar fi furtunile sau trăznetele care se vor abate asupra lui, ŞTIA că are resursele interioare de a le face faţă şi de a se dezvolta puternic şi armonios.
0 Comments