Nu demult, pe malul unui lac din inima munţilor trăia fericit un brotăcel. Cât era ziua de lungă se bronza la soare, prindea muşte, iar seara orăcăia din toate puterile încât toate animalele din pădure îl auzeau de departe. Brotăcelul nu ştia multe despre această lume şi se bucura trăindu-şi viaţa de la o zi la alta. Era norocos pentru că venise pe lume într-un loc atit de frumos, plin de soare și hrană după plac.

Din păcate, într-o zi întunecoasă și nefericită s-a produs pe neașteptate un cutremur de pământ. Stânci mari și pietre multe au început să se clatine și să se miște de la locul lor. În învălmășeala de țărână răscolită, pietre prăbușite și copaci răsturnați, bietul brotăcel a căzut și el pe neasteptate într-o crăpătură de pământ neagră și foarte adâncă. Printre bulgării mari și grei nici vorba nu mai era să poată vedea soarele. Cutremurul de pământ îl luase absolut pe nepregătite, așa că brotăcelul zăcea acoperit de întuneric și țărână, fără să știe ce să mai facă, fără să poată reacționa. Orele treceau și abia putea mișca din lăbuțe. Din când în când câte o lacrimă îi umezea ochii.

Gaura în care căzuse era așa de întunecoasă și rece… Aproape că uitase de soare, de iarba verde și plină de flori, de muștele pe care le prindea atât de ușor. Uitase de ceilalți brotăcei cu care se scălda în lac, de păsările care ciripeau în pădure. Întunericul care-l înconjura era așa de adânc, încât brotăcelul se simțea complet neputincios și s-a hotărât să ramâna acolo pentru totdeauna.

“Nimeni n-o să observe și n-o să-i pese” își spunea trist brotăcelul, gândindu-se că nu va mai putea rezista multă vreme, din cauza întunericului care îl copleșea și din care începea să simtă că făcea parcă și el parte. Era cât pe-aci să renunțe la tot!

Numai că mai era ceva…. Până atunci nu dăduse deloc atenție unei voci foarte adânci din sufletul lui. Se părea că acea voce nu era de acord cu gândurile lui și parcă îl îndemna dimpotriva, să încerce să se elibereze singur din gaura în care se afla. “Caută să găsești o cale să ieși de aici din nou la soare” îi șoptea vocea foarte lăuntrică. “Gândește-te că, de fapt, asta vrei și tu în realitate”.

La început brotăcelul n-a ascultat-o, pentru că vocea era mult prea slabă. Dar treptat, voacea a devenit tot mai puternică, mai insistentă și el nu se mai putea preface că nu o aude. Acest glas a trezit treptat în brotăcel vechea lui dorință de a vedea din nou soarele și de a se zbengui prin iarbă.

Așa că brotăcelul și-a adunat ultimele puteri, s-a scuturat de pamânt și a început să sape cu lăbuțele în sus. Săpa mai slab la început, dar apoi din ce în ce mai spornic. Mișcările l-au ajutat să se strecoare printre pietre și bulgării de pamânt, așa încât, la un moment dat, chiar a zărit o rază de lumină. Deși ochii lui nu mai erau obișnuiți cu lumina, aceasta i-a dat putere și în curând brotăcelul a ieșit iar la suprafață. Acum putea să vadă clar urmările groaznice ale cutremurului de pământ. Rând pe rând a început să simtă cum razele soarelui îi încălzeau din nou corpul, a reînceput să simtă mirosul ierbii și l-a cuprins o înviorare plăcută. De necrezut, dar țopăind de colo-colo a simțit chiar că se poate bucura iarăși de viață așa ca înainte.

Bineînțeles că brotăcelul nu a uitat niciodată cutremurul de pământ pentru care a păstrat o amintire deosebită în sufletul lui. Era acolo un locșor special din inima lui unde se afla această amintire, dar acum, brotăcelul petrecea mai mult timp ascultând cu mai mare atenție de vocea misterioasă din interiorul lui, care îl îndemnase să găsească singur calea de a se elibera și de a ieși iar la lumină.


Gabriela Bâzâitu

Sunt aici pentru a oferi toate cunoștințele mele profesionale, toate calitățile mele personale și întreaga experiența de viață în scopul de a te ghida în drumul tău spre dezvoltarea personală sau pentru ca tu să-ți poți crea și trăi viața așa cum îți imaginezi; să te cunoști, să te accepți și să te iubești pe tine însuți așa cum ești sau să te schimbi dacă tu crezi că asta e necesar.