Gândăceii invizibili

La marginea unui oraș îndepărtat, trăia un grădinar cu familia lui. Era foarte vestit datorită pasiunii pentru grădinărit, așa că multă lume venea la el să-i ceară sfaturi. Dar cel mai mult stătea pe lângă el fetița lui, căreia îi plăcea de asemenea grădinăritul. Avea și ea câteva stra­turi, pe care tatăl ei i le încredințase să le îngrijească singură. Sădea, săpa, plivea buruienile, cu un cuvânt muncea destul de mult și se străduia din răs­puteri ca legumele și zarzavaturile de pe straturile ei să fie frumoase și sănătoase. În fiecare dimineață fetița punea în lădițe salată, fasole verde, varză, morcovi, dovlecei, spanac, tot ce culegea în acea zi și mergea la piață cu ele, încercând să le vândă pe un preț cât mai bun. Avea mari emoții, dar marfa ei era proaspătă, așa că șeful pieței îi arăta totdeauna un loc bun unde să se așeze și o ajuta să le vândă. Cei din jurul ei o priveau cu sim­patie, deși era o fetiță cam temătoare și tăcută din fire. Tatăl ei se bucura și o lăuda pentru această treabă pe care o făcea destul de bine. El nu știa ce emoții mari avea fetița în fiecare zi.

Din păcate însă, de un timp încoace, se întâmpla ceva foarte ciu­dat. Când ajungea la piață, fetița nu mai găsea în lădițele ei ceea ce pusese acasă. În locul legumelor proaspete, acolo nu era decât o învălmășeală de frunze mizerabile, șifonate, ofilite și cotoare putrezite, la care dacă priveai, cu greu puteai să-ți dai seama dacă fuseseră morcovi sau pătrunjel. Fetiței nu-i venea să-și creadă ochilor. Se uita în lădițe, se uita în jur la oamenii care se strângeau în jurul ei, apoi iarăși se uita în lădițe, dar acolo nu mai găsea nimic demn de a vinde. Șeful pieței a iertat-o o dată, de două ori dar apoi a chemat-o la el și a întrebat-o ce s-a întâmplat că vine la piață cu marfă așa de proastă? Fetiței i s-a făcut foarte rușine, a lăsat capul în pământ, s-a roșit la față și abia aștepta să se termine orele de piață ca să se ducă acasă. După aceea, zi de zi fetița a fost tot mai atentă ce pune în lădițe. Se apropia de piață cu emoții tot mai mari. Și pe bună dreptate, pentru că în lădițele ei nu se găseau din nou decât frunze ofilite și putrede. Cei din jur o fixau cu privirile, râdeau pe seama ei, îi întorceau spatele, așa că nu putea să mai vândă nimic. Și nu mai avea nici un prieten la piață.

La început fetița n-a spus nimic tatălui ei. Se gândea că, poate, cineva îi încurcase coșurile din greșeală sau din glumă. Când a văzut însă că nu mai reușește să vândă nimic, plină de necaz, cu ochii în lacrimi i-a mărturisit tatălui ce pățește. Grădinarul cel vestit s-a supărat și el, însă pen­tru că avea mare încredere în fetiță, n-a certat-o prea tare pentru neglijență și a început să împacheteze împreună cu ea legumele și zarzavaturile proaspete în lădițele de dus la piață. Făceau împreună această muncă, dar degeaba. Deși tatăl său o ajuta, în ziua următoare, la piață lădițele erau din nou pline de gunoi în loc de verdețuri proaspete. Șeful pieței a început să o privească plin de milă pe fetiță, dar nu avea ce face, decât să o așeze mai în spate, unde nu trecea multă lume, pentru că marfa ei strica tot aspectul pieței.

Fetița nu mai putea de rușine. Viața i se părea un chin. De necaz, tot gândindu-se la ce i se întâmpla, obosită și rușinată fetița s-a oprit pe mar­ginea drumului să se odihnească. Cum plângea ea așa încetișor, nici n-a observat că s-a apropiat de ea o bătrânică cu ochi buni și înțelepți, care s-a oprit și a privit-o. Văzând cât de supărată era fetița, a întrebat-o:

• Pentru ce ești supărată?
• Pentru că nu înțeleg ce se întâmplă cu legumele pe care le îngri­jesc și le duc la piață să le vând. Deși muncesc așa de mult cu ele, deși le împachetez pe fiecare în lădițe, când ajung la piață am foarte mari emoții. Deschid lădițele și nu găsesc în ele decât frunze veștede, cotoare putrede, din care nu mai pot să vând absolut nimic. Nu mai știu ce să mă fac…
• O, doar asta te necăjește? A întrebat-o bătrânică. Apoi, plină de bunăvoință a adăugat:
• Tu nu ai auzit încă de gândacii invizibili ?
• Nu, nu am auzit și nu i-am văzut niciodată, a răspuns fetița ridicând ochii.
• Păi nici nu aveai cum să-i vezi, pentru că sunt invizibili. Ei apar atunci când ai emoții și-ți distrug munca pe loc.
• Dar cum aș putea să mă apăr de ei?, a întrebat-o fetița.

Bătrânica a privit-o pe fetiță în ochi și a adăugat:

• Am să-ți dau o cheiță fermecată. De câte ori te vei strădui și vei munci pentru ca legumele și zarzavaturile tale să iasă frumoase ca să le poți vinde, după ce le-ai împachetat, încuie capacul fiecărei lădițe cu această cheiță. Când vei ajunge la piață nu vei mai avea emoții, pentru că verdețurile pe care le-ai cultivat nu vor mai fi atacate de gândacii invi­zibili. Zicând acestea, bătrânica i-a întins fetiței o cheie mică, deosebită de toate cheile pe care fetița le văzuse vreodată.

Mulțumindu-i, fetița a plecat mai bine dispusă spre casă. S-a apu­cat imediat de treabă. A smuls buruienile de pe straturi, a curățat plantele de frunze uscate și a cules varza, salata, ardeii, morcovii, roșiile, într-un cuvânt tot ce trebuia dus la piață a doua zi. Le-a așezat cu grijă în lădițe, a încuiat capacele cu cheița fermecată și s-a culcat liniștită.

În dimineața următoare a plecat la piață. Șeful pieței s-a apropiat de ea și a întrebat-o:

• Ei, ai marfă bună astăzi?
• Da, vino și vezi, i-a răspuns fetița sigură de ea și fără nici o emoție. Când a venit lângă ea, fetița a descuiat lădițele, rând pe rând, fără să-i fie deloc frică sau rușine. Au ieșit la iveală exact verdețurile proaspete, pline de rouă, frumoase și sănătoase pe care ea le împachetase cu grijă. Șeful pieței a admirat marfa. Imediat s-au strâns toți cei din jur. Legumele și zarzavaturile fetiței erau cele mai frumoase din piață așa încât au fost cumpărate la cel mai bun preț. Fetița nu mai putea de bucurie.
  S-a dus acasă foarte mândră, iar tatăl ei a lăudat-o cu dragoste.

Fetița nu a spus nimănui despre gândacii invizibili care i-au dis­trus munca atunci când avea emoții. Acum era foarte sigură pe ea și nu-i mai era deloc rușine de nimeni. În timp, a reușit să se ducă la piață abso­lut fără nici o emoție, așa că n-a mai fost nevoie să folosească acea cheiță fermecată, pe care o păstra totuși ascunsă într-un loc secret știut numai de ea.

Sursa: Sempronia Filipoi, Basme Terapeutice, Fundația Culturala, Cluj Napoca, 1998