La poalele muntilor Himalaya, cei mai inalti multi din lume, 3 turisti dornici de a urca pe cel mai inalt varf contemplau inaltimile; erau coplesiti de stancile semete, de dificultatile pe care le anticipau, dar doreau cu orice pret sa ajung pe varful cel mai inalt.

Uitandu-se pe harta, au inceput sa discute despre strategia de a urca. In aceasta privinta nu puteau cadea de acord. Unul dintre ei, mai ambitios din fire, dorea sa urce varful dintr-un singur efort, pe o cale mai abrupta dar mult mai rapida. Ceilalati 2 se gandeau sa aleaga panta mai lina, dar care le-ar fi luat mult mai mult timp. In final, se despartira, fiecare pe drumul ales.

Cel cu firea ambitioasa isi pregati cu grija un rucsac imens in dimineata zilei urmatoare. Incarca o mare cantitate de provizii si de echipament, astfel incat, desi era un tip voinic, tot simtea greutatea excesiva in spate. Se uita la stancile abrupte din fata sa, si isi spuse ca isi doreste prea mult sa ajunga la visul sau, si asta intr-un timp foarte scurt. El nu avea rabdare; el stia ca va reusi. Isi spunea asta in fiecare zi. Avea o vointa fantastica si se pregatise din greu, atat fizic cat si mental. El stia ca poate urca orice stanca, oricat de abrupta, indiferent de greutatile pe care le-ar fi intalnit si indiferent de cat de mare era greutatea din spatele lui.

Asa ca incepu urcusul. Efortul era insa imens, rucsacul greu, stancile taioase. Merse cateva zile, pana cand o furtuna il invalui din toate partile si se prabusi in gol, rostogolindu-se la vale. Se trezi din amorteala si din soc, se uita in jur si isi spuse ca trebuie sa se intoarca in vale; nu mai putea continua. Nu astazi. Asa ca, mai mult mort decat viu, se intoarse la tabara de la baza muntelui. Acolo isi refacu fortele cateva zile, dupa care facu o noua incercare. Urca un pic mai sus, dar din nou trebui sa se intoarca. Oricat incerca sa urce panta ce abrupta, la un moment dat trebuia sa abandoneze. Pur si simplu nu putea. Era o munca sisifica. Chiar incepu sa se gandeasca ca Divinitatea nu-l mai ajuta si ca obstacolul era imposibil de trecut. Se uita in fiecare zi la varful semet pe care dorea sa-l atinga, si ii dadeau lacrimile. Simtea ca nu poate sa-si indeplineasca visul…

Intre timp, ceilalti 2 turisti, care alesesera calea mai lenta dar mai sigura, hotarasera sa mearga impreuna. Urcusul era greu, rucsacele grele, dar erau impreuna. La sfarsitul zilelor lungi se opreau, instalau corturile si povesteau in fata focului de tabara. Uneori se intalneau cu alti turisti – unii urcau, altii coborau. Cand venea noaptea, isi instalau corturile impreuna, se ajutau reciproc si cele cateva ore inainte de somn erau petrecute impartasind impresii, informandu-se cu privire la cele mai bune trasee de urcat si mai ales cunoscand turisti din alte tari, cu limbi, obiceiuri si credinte diferite. Deja, calatoria lor lua aspectul unei calatorii spirituale, pentru ca era o placere sa afle cum traiesc alte popoare, ce povesti de viata au ceilalti si ce valori ii calauzesc. Cum s-ar spune, “drumul devenise mai important decat destinatia”.

Din loc in loc, pe Himalaya, sunt amenajate tabere mari. Aici cei 2 amici calatori puteau sa isi fac provizii de mancare, sa lase o parte din echipamentele vechi si sa faca rost de altele. Nu trebuiau sa duca tot echipamentul in spate, precum facea primul calator. Pe munte, ai nevoie de un anumit tip de echipament cand mergi prin padurea de la poale, dar pe masura ce se apropiau de varf, peisajul devenea pietros, si aveau nevoie de alt fel de incaltari, de corzi de alpinism si de haine mai groase. Cateva sute de metri mai sus, au intrat in zona zapezilor. Aici erau taberele de mare altitudine, unde au putut sa schimbe echipamentul de munte cu cel pentru mers pe teren alunecos si pe zapada. Pana si alimentele erau diferite acum, special pentru aceste altitudini. Uneori au trebuit sa petreaca mai multe zile intr-o tabara, pentru a-si ingriji sanatatea.

Intr-o zi, cei 2 se trezira si, privind varful care acum se afla la mai mare apropiere de ei, incepura sa mediteze. Nu mai erau aceiasi oameni care plecasera de la poalele muntelui; erau mai rezistenti la furtuni si la dificultatile de pe munte, erau mai intelepti, se imbogatisera sufleteste din povestile pe care le auzisera de la turistii cu care se intalnisera pana aici, si chiar echipamentul lor era total diferit de cel cu care incepusera urcusul. Erau niste oameni noi, cu abilitati noi, adaptate noilor situatii. Pornira din nou spre varf, insa incepura sa observe o schimbare: in partea superioara a muntelui se intalneau cu mai putini turisti, pentru ca erau putini cei care ajunsesera pe aici. Uneori petreceau noaptea singuri. Aerul era mai rerefiat si greu de respirat, furtunile mai puternice, taberele permanente mai mici si la distante mai mari.
Intr-o seara, in fata focului, unul dintre cei 2 spuse ca nu mai doreste sa urce in continuare; stia ca poate urca pana sus, stia ca poate face fata, dar ducea lipsa oamenilor cu care se intalneau, a povestilor la lumina focului. Varful era neospitalier si oricum peisajul unde erau ei era superb. Celalalt calator se opuse; el voia cu orice pret sa ajunga in varf; asta era scopul sau final si motivatia sa de la inceput. Cei 2 calatori incepura sa discute in contradictoriu, dar primul era hotarat sa nu mai urce; pentru el, varful cel semet nu mai constituia un obiectiv; pana la urma, oricand putea sa urce pe el, pentru ca era aproape. Dar el valoriza mai mult peisajele de unde erau ei si experienta de a povesti cu cei care treceau pe acolo. In final, cei 2 calatori isi luara ramas bun, si ultimul pleca spre varf.

A merge pe drumul tau e greu; aerul rarefiat, putini oameni se aventureaza pe cele mai inalte varfuri. Calatorul ducea dorul prietenilor de pe munte, dar in fiecare zi se uita la varful care era mai aproape si mai aproape, si isi spunea ca mai are putin. Intr-o zi, puse piciorul pe cel mai inalt varf din lume; senzatia de implinire era plenara. Se uita in jurul sau si isi spunea ca “visul i-a devenit realitate”. Da, el era invingatorul! Reusise.

Contempla peisajul multe ore. Curand insa, sufletul sau incepu sa fie cuprins de tristete. Se gandi ca, acum, de vreme de urcase pe cel mai inalt varf si isi atinsese obiectivul, ce urma sa faca? Nu mai era pe lume un varf mai inalt ca acesta. Nu mai era nici un vis de indeplinit. Brusc, nu mai gasea un alt obiectiv mult mai grandios decat acesta pe care tocamai il atinsese. Brusc, incepu sa se simta neimplinit. Avea tot ce isi dorise si totusi… nu mai era nimic altceva de cucerit. Era de ceva zile pe varf, vedea rasaritul si apusul din cel mai inalt punct din lume, si totusi nu se simtea bine. Ii era dor de ceilalti oameni, de serile din fata focului. Cu sufletul ranit, hotara intr-o dimineata sa plece inapoi. Nu stiu nici azi daca si-a respectat hotararea sau daca tentatiile inaltimilor l-au determinat sa ramana pe varf.