Lucian licurici zăcea în tufişul de liliac şi şi privea abătut în pământ. Cât de îngrozitor este să fii un licurici care să nu poată lumina! La fel de bine aş putea fi considerat o muscă sau un gândac. Un licurici care să nu poată să lumineze nici nu poate fi numit un licurici! Sunt o ruşine pentru familia mea!

Lucian stătea posomorât şi privea cum rând pe rând toţi, ceilalţi licurici începeau să lumineze, pe măsură ce soarele trecea în amurg. Din toate celelalte puncte de vedere, era un licurici perfect. Avea o perche elegantă de antene, aripi minunate şi o coadă lungă, suplă.

“Probabil că ceilalţi ştiu un secret pe care eu nu-l cunosc”- gândi Lucian, altfel cum reuşesc ei să lumineze şi să sclipească, în timp ce eu, oricât aş încerca, nu pot scoate nici măcar o scânteie?”

Lucian se decise că se cam săturase să fie un licurici fără lumină, aşa că îşi părăsi culcuşul din tufişul de liliac şi porni într-o expediţie pentru a descoperi secretul cum să se aprindă şi el.

Un prim popas îl făcu în tufişul cu floricele dulci, unde licuriciul Laura strălucea aprins.

– Bună ziua, rosti el. Vreau să îţi pun o întrebare . Aş vrea să ştiu ce te aprinde încât să începi să luminezi?

– Nu sunt sigură, dar cred că acest tufiş e cauza: de câte ori mă apropii de aceste flori minunate, pline cu miere, mă aprind.

Asta însă nu-i era prea mult de ajutor lui Lucian, căci deşi era tot în tufişul cu pricina coada lui era la fel de întunecată. Mulţumi fetei şi zbură mai departe. Se opri mai apoi într-un măr ionatan unde îşi avea sălaşul licuriciul Guriţă.

– Guriţă trebuie să te întreb ceva cu adevărat important, spuse Lucian.

– Miammm deeliciosss, spuse Guriţă. Nu pot vorbi prea bine cu gura plină, continuă el, ştergându-se delicat la gură cu o frunză de măr ionatan.

– Guriţă, trebuie să te întreb ceva foarte important. Ce îţi aprinde ţie lumina?

– Asta este, de bună seamă, o întrebare simplă: merele ionatan îmi aprind lumina. Luminez admirabil atunci când muşc dintr-un măr ionatan sau dintr-o altă delicatesă.

– Merită să încerc şi eu, zise Lucian şi luă şi el o înghiţitură dintr-un măr aflat în apropiere. Nimic, niciun pic de lumină. Luă atunci o muşcătură uriaşă se şi înecă, dar tot nu reuşi să lumineze.

– Se pare că nici merele ionatan nu sunt sortite să îmi aprindă luminiţa, spuse dezamăgit şi porni în zbor spre licuriciul Sebastian.

Îl găsi într-un tufiş de mure, luminând ritmic pe cântecul unei privighetori care dădea concert în apropiere. Lumina sa era impresionantă!

– Sebastian, am să-ţi pun o întrebare foarte importantă, spuse Lucian.

– Ssssttt, scrâşni din dinţi Sebastian. Asta e partea mea preferată din cântec.

– Spune acum, zise Sebastian, în timp ce luminiţa sa se stingea încet odată cu ultimele triluri ale privighetorii. Ce întrebare ar putea fi atât de importantă încât să mă întrerupi din ascultatul concertului?

– Cum îţi aprinzi lumina, întrebă Lucian?

– Nu eu, privighetoarea o aprinde cu vocea ei melodioasă, ori de câte ori o aud cântând, lumina mea se aprinde şi rămâne aşa până ea tace.

Lucian aşteaptă ca privighetoarea să să înceapă o altă melodie, în speranţa că îi va aprinde şi lui lumina. Însă, din păcate, lumina sa rămase neaprinsă.

De data aceasta lumina îşi întinse aripile şi zbură drept spre Tereya Licurici care sclipea într-o tufă de laur. Ea era considerată unul dintre cei mai înţelepţi licurici şi era respectată pentru lumina sa care dăinuia mult mai mult decât a altora.

– Am ceva tare important să te întreb, spuse Lucian din nou. Cum reuşeşti să îţi aprinzi lumina?

– Oo, păi sunt mai multe feluri în care îţi poţi aprinde lumina, răspunse gânditoare Tereza. Şi, deşi există o mulţime de moduri, un singur lucru le poate face să funcţioneze … iar acela eşti TU!

– Nu înţeleg, murmură Lucian. Am încercat totul şi nu o pot aprinde indiferent cât mă străduiesc.

– Nici nu-i de mirare”, raspunse ea. Nu functioneaza daca te simti suparat sau daca tu cauti asta cu incrancenare. Primul lucru cu care poti incepe este acela de a te linisti.”

– Si cum sa fac asta?, intreba licuriciul.

– Gandindu-te la lucruri care te linistesc. Sentimentele provin din gandurile tale si daca gandesti calm, te vei simti linistit. Incearca sa te gandesti la cea mai linistitoare imagine care iti vine in minte.” Si licuriciul se gandi la imaginea lunii pline, intr-o noate calduta de vara. Isi imagina ca auzea cantecul greierilor si ca simtea o boare lina de vant atingandu-i aripile. Ofta de placere. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme.

– Deja e mai bine, spuse ea simtind o schimbare in el. “Acum esti pregatit sa inveti sa-ti aprinzi lumina. Gandeste-te la ceva ce faci intotdeauna cu placere.” Si licuriciul incepu sa-i spuna o poveste de suflet care lui ii placea foarte mult. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme.

– Acum uita-te la lumina ta! ii spuse ea, iar licuriciul se intoarse si arunca o privire peste umar. Reusise! Luminita lui se aprinsese pentru prima data in viata.

– Uaau, cum am reusit sa fac asta? intreba el.

– Ti-ai descoperit darul si anume acela de a povesti. Ori de cate ori faci ceea ce iti place, ori de cate ori iti pui darul in valoare, lumina ta se aprinde.

– Dar, ce se va întâmpla daca se va stinge iar si nu o sa o mai pot aprinde? intreba el in timp ce lumina lui se stingea usor.

– Depinde doar de tine sa iti aprinzi lumina si sa o pastrezi asa. Gandurile negative ca cele pe care le aveai cand ai venit la mine nu fac decat sa o stinga. TU esti cel care are puterea de a o mentine aprinsa.”