Odată demult, o maimuță viețuia într-un copac unde se obișnuise așa de bine, încât a ajuns să creadă chiar ea însăși că este un copac. Tare ciudat și de necrezut părea acest lucru! Maimuțica stătea în copac cât e ziua de lungă și nu cobora de acolo nici noaptea. Zi și noapte stătea în copac și nimeni nu i-a spus niciodată că ea nu e de fapt un copac. Așa că mai departe, maimuțica se lăsa legănată în vânt odată cu copacul. Dormea în copac și se hrănea cu frunzele fragede de pe crengile mai subțiri. Pe scurt maimuțica creștea an după an crezând în continuare că e și ea copac.
În pădurea aceea nu se găsea nici o oglindă, așa că nu era nici o posibilitate pentru ca maimuțica să-și dea seama că ea arăta cu totul altfel decât un copac. Părea mulțumită că stă în copac, însă totuși, pe undeva în adâncul sufletului ei, parcă simțea că-i lipsește ceva și că viața ei era prea legată de copac într-un fel ciudat și chiar nepotrivit.
Într-o bună zi s-a întâmplat să treacă pe acolo un iepuraș. S-a uitat sus în copac și văzând-o pe maimuțică a strigat:
– Hei, tu de colo! Dă-te jos și hai să ne jucăm! Sunt tare singur și mi-ar place să găsesc pe cineva cu care să mă împrietenesc și să mă joc!
Maimuțica nu vorbise până atunci aproape cu nimeni, așa că nu prea avea voce. Totuși i-a răspuns:
– Pe MINE mă strigi? Dar eu sunt copac.
Iepurașului i s-a părut foarte comic răspunsul, ca o glumă bună, așa că a început să chicotească, iar apoi s-a apucat să râdă de-a binelea, de se tăvălea de jos de râs. NICIODATĂ nu mai văzuse o maimuță care să se creadă un copac!
Uitându-se la el cum râde de ea, maimuțica s-a înfuriat și a țipat:
– Pentru ce râzi așa?
Tot chicotind iepurașul i-a răspuns:
– Păi nu ești copac. Ești maimuță. De unde ți-a venit ideea asta caraghioasă că ești copac?
Auzind aceste cuvinte, maimuțica și-a dat seama că de fapt nu știa sigur de unde-i venise ideea. Acum ar fi vrut să se dea jos din copac, dar nu era deloc sigură pe ea și se temea. Totuși, pentru că iepurașul o tot îndemna cu binișorul, a reușit să coboare și apoi și-a petrecut tot restul zilei jucându-se și distrându-se așa de bine cum nu i se mai întâmplase niciodată în viață până atunci. Seara, după ce făcuse o mulțime de descoperiri amuzante și se zbenguise cu poftă toată ziua, s-a întors în copacul ei ca să se culce. În copac era foarte bine și plăcut, însă, pe zi ce trecea, maimuțicii i se părea tot mai ușor să renunțe la acest confort și cobora ca să se distreze jucându-se. Curând, părerea de rău după copac a dispărut de tot și maimuțica a ajuns să se simtă cu totul altfel în sufletul ei.
Pentru prima oară în viața ei maimuțica simțea cine este ea CU ADEVĂRAT și se bucura chiar că este atât de diferită de un copac. Se bucura foarte mult pentru că zi de zi descoperea lucruri noi despre ea însăși, așa că își dădea tot mai mult seama ce ființă era ea. Acum îi venea chiar să zâmbească de câte ori își amintea că înainte putea să creadă că este un copac.
”Basme terapeutice pentru copii și părinți” Sempronia Filipoi
0 Comments