Un băiețel se întorcea acasă de la școală. Pe drum a văzut ramurile unui măr atârnând deasupra unui gard înalt.
Un măr copt și frumos se zărea printre crengi. Baiatului nu-i plăceau fructele în mod special. Ar fi preferat oricând un baton de ciocolată. Dar văzând mărul și continuând să se uite la el a început să i se facă poftă din ce în ce mai tare.
S-a ridicat pe vârfuri întinzând mâna cât de sus a putut, dar n-a reușit să ajungă la măr. A început să sară, încercând să prindă fructul. Fără succes. A vrut să se cațere, dar gardul era lucios și alunecos. S-a gândit apoi să se urce pe ghiozdan, dar nu era suficient de înalt și nu voia să-și spargă rechizitele. S-a uitat în jur după o cutie, o piatră sau chiar o scară, dar – nimic.
Le-a încercat pe toate. Negăsind o soluție, a renunțat și a plecat. La început s-a simțit furios și dezamăgit, gândindu-se cât de foame i se facuse după toate eforturile, gândindu-se la cât de mult își dorea acel măr zemos în care și-ar fi înfipt dinții cu poftă.
Cu cât se gândea mai mult la mărul pierdut, cu atât se simțea mai trist.
Oricum, baiatul din povestea noastră era un copil istet, chiar dacă nu obținea întotdeauna ce-și dorea. Și-a spus în mintea lui: Ce rost are să mă framânt așa? N-am nici mărul și sunt și nefericit. Nu mai pot face nimic să iau mărul – e clar și nu pot schimba asta. Dar ar trebui să pot schimba felul în care mă simt.
Ce-aș putea face să mă simt mai bine?
Poate dacă m-as gandi la măr într-un alt mod, m-aș simți altfel, zise el și încerca câteva idei.
Mărul nici măcar nu era al meu, așa că poate era un lucru rău să-l iau. Ori poate mărul era acru și necopt și m-ar fi durut burtica rău dacă l-aș fi mâncat.
Nici nu începu bine să se gândească la toate lucrurile alea că s-a și simțit mai fericit. A strigat în gura mare: Mă bucur că n-am reușit să ajung la măr!
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se simțea din ce în ce mai bine.
0 Comments